Japonia

Nici nu stiu cu ce sa incep, pentru ca am atatea idei in cap de nici daca le-as pune pe o foaie de hartie nu le-as putea ordona cum vreau.
E incredibil prin ce trec oamenii aia, dar la fel de incredibil e modul in care infrunta si gestioneaza criza prin care trec. Atat stoicism si atata putere de a merge mai departe, mai greu gasesti la alte popoare. Japonia e dovada vie ca pasarea phoenix exista si renaste din propria-i cenusa, propriile-i daramaturi.
Nu au cerut ajutor de la nimeni, nu se plang si nu se vaita ca o muiere care si-a rupt o unghie. Pentru ca asa au fost crescuti si educati. Pentru ca sunt mandri si pentru ca, daca au fost in stare sa-si cladeasca ditamai civilizatia, cu siguranta sunt in stare sa si-o recladeasca acum, cand totul pare ca se naruie in jurul lor. Si nu, chiar nu au cerut ajutorul nimanui pentru ca s-au ridicat doar prin propriile forte, insa nu refuza nimic din ce li se ofera. Si aici ma refer la ajutorul pe care alte popoare il ofera din respect si solidaritate.
De aceea ii iubesc pe japonezi.
Ceea ce nu imi place e felul in care romanii (si nu numai, dar e o caracteristica a romanilor din ziua de azi) se comporta cand alte popoare au nevoie de ajutor. Si voi detalia.
Romanul stie sa se roage, sa se mire si sa zica "Vaaaaai, saracii!". Romanul isi pune poza pe facebook cu drapelul Japoniei si varsa lacrimi de crocodil. Romanul se inscrie in grupuri gen "Pray for Japan", cum vad ca e la moda acum, tot pe facebook. Romanul e cu sufletul alaturi de oamenii aia care dorm prin salile de sport sau pe unde apuca. Probabil ca sufletul romanului le tine bietilor oameni de sete, de foame sau de cald.
Bai, romanule, daca ma vezi ca-s impiedicata si cad pe strada, da-mi, naibii, mana sa ma ridic. Nu vreau sa aud "vai, saraca, ce rau a cazut". Ma ajuti mai mult daca iti vezi de drumul tau si ma lasi sa ma ridic singura! Mila nu inchide ranile, nu tine de foame, nu ajuta cu nimic! Daca nu esti in stare sa ajuti, nu ajuta. Dar nu le plange unor oameni de mila, pentru ca lor li se rupe de mila si compasiunea ta.
Daca fiecare roman ar dona un singur euro, nu mai mult, s-ar aduna douazeci si ceva de milioane de euro. Bani care, cu siguranta, japonezilor le-ar prinde mai bine decat le-ar prinde faptul ca tu ti-ai tras poza la avatar cu drapelul lor. Sau ca tu te rogi la Dumnezeu sa-i ajute el, ca mai mult ca sigur face vreo minune si Japonia se transforma peste noapte in ceea ce era inainte de dezastru. Sau ai uitat ca japonezul nici macar nu crede in acelasi Dumnezeu ca tine?
Asa e romanul, saritor. Cand se intampla vreo inundatie la noi, romanul ce face? Sta in drum si asteapta sa-i pice ajutorul din cer. Ba mai mult, sta pe prispa si bea ca porcul, in timp ce altii (oameni cu suflet) ii reconstruiesc casa. Sau, in cel mai rau caz, da vina pe guvern ca a venit valul si i-a luat calul si i se pare normal ca autoritatile sa-i repare casa. Pai bine, bre..da' pune si tu mana si munceste, ca doar e casa ta!
Si de ce, ma rog, romanu' amator de facebook nu-si pune la avatar poza cu drapelul romanesc atunci cand vreo inundatie rade de pe harta cateva sate?
Pentru ca e cool sa ai avatar cu drapelul japonez.
Eu nu vreau sa ma rog pentru Japonia. Eu nu vreau sa spun "Vai, saracii de ei". Eu nu imi voi pune la avatar niciun fel de poza care sa ma duca cu gandul la tragedia Japoniei. Pentru ca macar atata bun simt mai am si eu, si vreau sa le arat respect, nu mila!

Elvetienii si pastarnacu'

Asta e tare de tot. Sa va povestesc.
Intr-o zi de sfarsit de ianuarie, imi fata mintea o idee pe cat se poate de normala. Sa le gatesc la elvetienii astia ai mei dragi, o salata boeuf, ca le aratasem eu poze de Craciun si habar nu aveau ce-i aia. Ei foarte bucurosi ca vor manca ceva cu specific romanesc (?), eu foarte bucuroasa sa-i dau pe spate cu veleitatile mele culinare. Noh..pana aici totul frumos. Imi fac in minte lista cu ingrediente, apoi scriu pe hartiuta sa fiu sigura ca nu uit nimic.. si ma duc cu dragul meu marmot la cumparaturi. El baga in cos, eu bifez pe hartiuta. Cartofi, check. Morcov, check. Telina, check. Masline, oua, pui, castraveti in otet, lamaie..check. Toate ingredientele in afara de unul! "Opa...bai,dar nu am gasit pastarnac" zic. Elvetianul, uitandu-se crucis, piezis si curmezis la mine, zice "Ce-i aia?" "PANAIS" zic eu, traducand cuvantul in franceza, sa inteleaga si monsieur. "N-am auzit de asa ceva. Ce e? O leguma?" Hai, mai... ma lasi?? Cum adica sa nu auzi de "PANAIS"? E "world wide, ca sifilisu'. Nimic, frate. Zic, "hai sa mergem la un magazin mai mare" cu gandul ca daca ei n-au folosit in viata lor o leguma, e normal sa nu stie de existenta ei, nu? Dar poate la supermarketurile mai mari trebuie sa existe asa ceva.
Si mergem la COOP, cel mai mare supermarket din zona. Raionul de legume/fructe e enorm de mare, cu varietati si soiuri de prin toata lumea. Le iau frumusel la rand, marmotul dupa mine foarte cumintel. Nici pas nu zicea, dar vedeam ca pe masura ce inaintam, radea pe sub musteata din ce in ce mai tare, in timp ce eu ma inroseam de nervi direct proportional cu distanta parcursa. Nici urma de pastarnac! Nici macar radacina de patrunjel. Cum fac eu salata boeuf fara pastarnac?? Cum e posibil sa nu auda de pastarnac, sa nu stie ce-i ala?? Francezii au auzit, italienii au auzit, nemtii au auzit. Pai ei, elvetienii, care-s la mijloc, sa nu auda de pastarnac??? Incredibil!
Si ma gandeam eu asa... oamenii astia au sute de sortimente de ciocolata, sute de sortimente de vin, sute de sortimente de bere, zeci de feluri de cartofi, zeci de feluri de ceapa... si niciun pastarnac!! Cred ca a fost ziua in care Elvetia m-a dezamagit cel mai tare! Data viitoare imi duc pastarnacul de-acasa si cultiv si la ei, voi deveni milionara!!! Muhahahaaaa
Deci da, am facut salata boeuf fara pastarnac! Si nu cumva sa strigati la mine "blasfemie!" ca nu a fost vina mea! Oricum i-am dat pe spate cu salata, au mancat de-au capiat, si pe-a doua zi nu mai ramasese mare lucru... desi mi-a iesit in cantitate destul de marisoara, ma si gandeam ca mananc 3 zile din ea! :))

Macar am avut succese!

Pusca si cureaua lata

(Sau cum sa intri in panica din cauza unei curele)

Due date: Duminica, 23 ianuarie. Check-in pentru zborul catre Geneva, ora 12:50.
Dupa primul check-in, acolo unde iti da si biletul, urmeaza un al doilea check-in, acolo unde iti pui totul pe tava. Mi-am dat elegant haina jos, fularul de la gat si sapca din cap, mi le-am pus pe tava alaturi de ceasul de la mana, telefon si geanta foto, urmand sa trec, apoi, la fel de elegant, si prin poarta detectoare de metale. Si trec. Si incepe minunatia sa piuie de toata lumea si-a intors privirea spre mine.
O doamna foarte simpatica, vine fuga-fuga sa imi faca o perchezitie corporala asa cum as fi visat sa-mi faca un politist-stripper musculos, perchezitie in care mi-a fost pipait fircare centimetru patrat din corp. Dupa cateva minute de pipaiala ma pune sa imi dau jos bocancii army-style si sa trec iar prin poarta. Minunatia iar piuie. Tipa isi ia un baston din ala detector, cum am vazut doar in filme, si mi-l limba pe tot corpul, inclusiv peste zonele intime. Zambesc...deja incepuse sa-mi placa.
"Aveti sarma in sutien?" ma intreaba femeia. Zic "da, dar numa' nu ma puneti sa vi-l si arat". Zambeste si ea si isi indreapta privirea spre prohabul meu. "Aoleu, imi zic, sper ca nu ma pune sa-mi dau si pantalonii jos".
Ridic puloverul mai sus si.. surpriza! S-a luminat instant la fata gandindu-se ca a descoperit motivul piuitului. "Dar nu v-a spus colegul sa puneti si cureaua in tava?" Eu as fi pus-o cu draga inima, insa ca sa-mi scot cureaua ar fi insemnat sa-mi scot pantalonii cu totul. "E de forma, doamna, e cusuta de pantaloni." zic resemnata. Ma intreaba de scopul si durata vizitei, imi ureaza drum bun si ma lasa in pace. Insa eu, panicoasa din fire, incepusem sa visez tot felul de scenarii. Ma si vedeam intr-un birou cu o masa si doua scaune si o lampa puternica batandu-mi in ochi. Iar madama perchizitionatoare, cu un cleste de smuls unghii, incercand sa scoata de la mine tot ce stiu. Am scapat ieftin, zic. Nici macar nu a trebuit sa-mi dau jos pantalonii si sutienul.
Deci da, am scapat repede, cam 10 minute a durat toata tarasenia. Acum rad, dar pe moment tare m-am mai speriat.
Pun pariu ca se intampla oricui, insa in aeroportul Geneva, desi eram imbracata cu aceleasi haine, poarta aia nu a piuit cand am trecut prin ea. Oare de ce? Eh, pantalonii respectivi cu curea incorporata tocmai i-am rupt elegant in fund, si nu-i mai pot purta! Na, bucurati-va cu totii, dragi agenti de securitate din aeroport! :)) Data viitoare inghit o cutie de cuie, sa va vad atunci! :))