Once upon a midnight dreary, while I pondered weak and weary,
Over many a quaint and curious volume of forgotten lore,
While I nodded, nearly napping, suddenly there came a tapping,
As of some one gently rapping, rapping at my chamber door.
`'Tis some visitor,' I muttered, `tapping at my chamber door -
Only this, and nothing more.'
Ah, distinctly I remember it was in the bleak December,
And each separate dying ember wrought its ghost upon the floor.
Eagerly I wished the morrow; - vainly I had sought to borrow
From my books surcease of sorrow - sorrow for the lost Lenore -
For the rare and radiant maiden whom the angels named Lenore -
Nameless here for evermore.
And the silken sad uncertain rustling of each purple curtain
Thrilled me - filled me with fantastic terrors never felt before;
So that now, to still the beating of my heart, I stood repeating
`'Tis some visitor entreating entrance at my chamber door -
Some late visitor entreating entrance at my chamber door; -
This it is, and nothing more,'
Presently my soul grew stronger; hesitating then no longer,
`Sir,' said I, `or Madam, truly your forgiveness I implore;
But the fact is I was napping, and so gently you came rapping,
And so faintly you came tapping, tapping at my chamber door,
That I scarce was sure I heard you' - here I opened wide the door; -
Darkness there, and nothing more.
Deep into that darkness peering, long I stood there wondering, fearing,
Doubting, dreaming dreams no mortal ever dared to dream before;
But the silence was unbroken, and the darkness gave no token,
And the only word there spoken was the whispered word, `Lenore!'
This I whispered, and an echo murmured back the word, `Lenore!'
Merely this and nothing more.
Back into the chamber turning, all my soul within me burning,
Soon again I heard a tapping somewhat louder than before.
`Surely,' said I, `surely that is something at my window lattice;
Let me see then, what thereat is, and this mystery explore -
Let my heart be still a moment and this mystery explore; -
'Tis the wind and nothing more!'
miercuri, 27 aprilie 2011
Cersetorul
Nu am foarte multe amintiri din copilarie, mai ales cand vine vorba de oameni care nu mi-au marcat existenta in niciun fel. Pentru ca, de obicei, amintirile sunt placute sau neplacute, asociate cu chipuri, senzatii, evenimente sau obiecte cu care am interactionat.
Insa exista un om. Pe care il stiu de cand eram in clasa 1 si il vedeam stand in fata bisericii pe langa care treceam zilnic. Nu-mi era frica de el, il ignoram de cele mai multe ori... iar uneori chiar nu-l vedeam. Pentru ca era mereu acolo, integrat in peisaj, ca si cum ar fi fost un element arhitectural al spatiului verde din fata bisericii.
Era batran, avea barba alba si o caciula de miel conica. O avea mereu, fie vara, fie iarna. Aceeasi haina neagra, groasa si ponosita. Langa el, aceeasi sacosa de rafie, din care se mai intrezarea, din cand in cand, cate o paine. Nu stiu ce mai avea in sacosa, dar banuiesc ca haine si cate ceva de mancare.
Avea un chip de batran trecut prin viata, de la care ai putea asculta povesti nemaipomenite, iar blandetea din ochi te facea sa ai incredere in el instinctiv. Nu cerea niciodata, dar accepta cu draga inima orice ii dadeai. Nu avea nicio poveste lacrimogena de spus, nu mureau copiii de foame, nu avea nevasta in spital, nu avea nicio boala incurabila, nu-i luase statul casa... Era doar un om care statea in fata bisericii si astepta.
Aceste amintiri erau ingropate adanc, uitasem de existenta lor. Iar in cazul amintirilor "ingropate" este nevoie de un element "trigger" care sa le readuca la lumina. Si asa se face ca, intr-o zi banala de weekend, sa-mi fac drum la bunici, care locuiesc la vreo 20 de minute, sa-l vad din nou. Mult imbatranit, dar neschimbat in rest. Uitasem complet de existenta lui, dar cand l-am revazut stand pe un gardut metalic, cu neschimbata sacosa de rafie, mi-am reamintit totul. Aceeasi privire blanda si umila. Aceeasi caciula si aceeasi haina neagra si ponosita, doar ca mult mai roasa si prafuita. M-am cautat prin buzunare si i-am dat un leu. Avea mainile negre si batucite. Cand i-am pus banutii in mana m-am uitat in ochii lui. Cand i-am vazut privirea am simtit cum imi pulseaza sangele. Nu stiu daca e doar o inchipuire, insa in privirea lui am citit uimire, ceva de genul "e prima oara cand imi dai ceva". Am simtit ca ma cunoaste de mica, insa niciodata nu i-am dat nimic, cu atat mai putin atentie. A inganat un "multumesc" spus parca cu neincredere. "Nu, eu va multumesc" am raspuns eu zambind, si-am plecat mai departe.
Vreau sa-i cunosc povestea, vreau sa il cunosc, pentru ca nu imi dau seama ce ma impresioneaza la el, cert e ca pare un om care are ce povesti. Iar eu l-as asculta...
Insa exista un om. Pe care il stiu de cand eram in clasa 1 si il vedeam stand in fata bisericii pe langa care treceam zilnic. Nu-mi era frica de el, il ignoram de cele mai multe ori... iar uneori chiar nu-l vedeam. Pentru ca era mereu acolo, integrat in peisaj, ca si cum ar fi fost un element arhitectural al spatiului verde din fata bisericii.
Era batran, avea barba alba si o caciula de miel conica. O avea mereu, fie vara, fie iarna. Aceeasi haina neagra, groasa si ponosita. Langa el, aceeasi sacosa de rafie, din care se mai intrezarea, din cand in cand, cate o paine. Nu stiu ce mai avea in sacosa, dar banuiesc ca haine si cate ceva de mancare.
Avea un chip de batran trecut prin viata, de la care ai putea asculta povesti nemaipomenite, iar blandetea din ochi te facea sa ai incredere in el instinctiv. Nu cerea niciodata, dar accepta cu draga inima orice ii dadeai. Nu avea nicio poveste lacrimogena de spus, nu mureau copiii de foame, nu avea nevasta in spital, nu avea nicio boala incurabila, nu-i luase statul casa... Era doar un om care statea in fata bisericii si astepta.
Aceste amintiri erau ingropate adanc, uitasem de existenta lor. Iar in cazul amintirilor "ingropate" este nevoie de un element "trigger" care sa le readuca la lumina. Si asa se face ca, intr-o zi banala de weekend, sa-mi fac drum la bunici, care locuiesc la vreo 20 de minute, sa-l vad din nou. Mult imbatranit, dar neschimbat in rest. Uitasem complet de existenta lui, dar cand l-am revazut stand pe un gardut metalic, cu neschimbata sacosa de rafie, mi-am reamintit totul. Aceeasi privire blanda si umila. Aceeasi caciula si aceeasi haina neagra si ponosita, doar ca mult mai roasa si prafuita. M-am cautat prin buzunare si i-am dat un leu. Avea mainile negre si batucite. Cand i-am pus banutii in mana m-am uitat in ochii lui. Cand i-am vazut privirea am simtit cum imi pulseaza sangele. Nu stiu daca e doar o inchipuire, insa in privirea lui am citit uimire, ceva de genul "e prima oara cand imi dai ceva". Am simtit ca ma cunoaste de mica, insa niciodata nu i-am dat nimic, cu atat mai putin atentie. A inganat un "multumesc" spus parca cu neincredere. "Nu, eu va multumesc" am raspuns eu zambind, si-am plecat mai departe.
Vreau sa-i cunosc povestea, vreau sa il cunosc, pentru ca nu imi dau seama ce ma impresioneaza la el, cert e ca pare un om care are ce povesti. Iar eu l-as asculta...
joi, 21 aprilie 2011
Basarabia
Pentru ca tot vad la statistici ca majoritatea vizitatorilor mei sunt de peste Prut, vroiam sa ma laud ca stiu si eu o poezie. :D
La margine de lume,
venit din vremi batrane,
un plai cu dulce nume
inaltator ramane.
Aici o vatra sfanta
la sanul ei ne strange
si doina cand se canta
o lume toata plange.
Ne incalzeste lutul,
ne-alina doua ape,
patimitor, trecutul
intr-un oftat incape;
o iarba-nrourata
ascunde veche rana,
ni-i soarta zbuciumata,
oricand basarabeana.
Avem un nuc si-i verde,
si-n pragul casei creste,
cu nucul nu ne pierdem,
de moarte ne pazeste;
la prunci suntem cu gandul
si nu dorim razboaie,
noi semanam pamantul
si asteptam o ploaie.
Basarabia, Basarabia...
Frate si sora, mama si tata...
Basarabia, Basarabia...
Scumpa icoana, in inimi purtata...
Trecuta prin foc si prin sabie,
furata, tradata mereu,
esti floare de dor, Basarabie,
esti lacrima neamului meu.
Era si-un cantec cu versurile astea, daca nu ma insel. Frumoase versuri...asa ca fratii nostri de peste Prut!
P.S. Uitasem sa adaug si autorul. Dumitru Matcovschi, care este.
La margine de lume,
venit din vremi batrane,
un plai cu dulce nume
inaltator ramane.
Aici o vatra sfanta
la sanul ei ne strange
si doina cand se canta
o lume toata plange.
Ne incalzeste lutul,
ne-alina doua ape,
patimitor, trecutul
intr-un oftat incape;
o iarba-nrourata
ascunde veche rana,
ni-i soarta zbuciumata,
oricand basarabeana.
Avem un nuc si-i verde,
si-n pragul casei creste,
cu nucul nu ne pierdem,
de moarte ne pazeste;
la prunci suntem cu gandul
si nu dorim razboaie,
noi semanam pamantul
si asteptam o ploaie.
Basarabia, Basarabia...
Frate si sora, mama si tata...
Basarabia, Basarabia...
Scumpa icoana, in inimi purtata...
Trecuta prin foc si prin sabie,
furata, tradata mereu,
esti floare de dor, Basarabie,
esti lacrima neamului meu.
Era si-un cantec cu versurile astea, daca nu ma insel. Frumoase versuri...asa ca fratii nostri de peste Prut!
P.S. Uitasem sa adaug si autorul. Dumitru Matcovschi, care este.
De Pasti impodobim bradul
Iar de Craciun vom ciocni oua rosii si vom manca pasca.
Pentru ca asa vor PSD-istii bucuresteni.
Pentru ca asa vor PSD-istii bucuresteni.
marți, 19 aprilie 2011
This angel can't fly!
Recitindu-mi postul anterior, mi-am adus aminte de o fotografie pe care am facut-o prin martie 2008, intr-un cimitir din Cluj. Un ingeras dolofan, bucalat, cu aripi micute si fragile... legat de un picior.
Cu nervii pe bigudiuri...
Si, totusi, azi am reusit sa fac ceva ce nu oricine poate face. Sa plang, sa rad, sa sper, sa iubesc, sa urasc, sa ma aventurez, sa risc, sa fac compromisuri, sa ma enervez, sa ma calmez, sa glumesc, sa ma umilesc, sa ma deprim...
E o succesiune de trairi si sentimente pe care cu greu le poti defini si separa unele de celelalte.
E ca si cum ai visa ca zbori, dar te trezesti la pamant cu aripile frante... Si incerci din nou..si din nou... Si ce frumos e sa zbori...dar ce inspaimantator e sa-ti frangi aripile la a3a bataie, cand nici nu apuci sa te inalti prea sus. Si uite-asa ramai tintuit la pamant ca un caine lovit si nu stii daca sa sa te inalti din nou..tocmai de teama ca vei cadea iar..si iar...
Da, acum simt ca am picioarele legate cu o greutate imensa, si in zadar incerc sa bat din aripi pentru ca nu ma inalt nici macar pe varfuri...
Azi curiozitatea a murit.
Insa voi zbura din nou...
E o succesiune de trairi si sentimente pe care cu greu le poti defini si separa unele de celelalte.
E ca si cum ai visa ca zbori, dar te trezesti la pamant cu aripile frante... Si incerci din nou..si din nou... Si ce frumos e sa zbori...dar ce inspaimantator e sa-ti frangi aripile la a3a bataie, cand nici nu apuci sa te inalti prea sus. Si uite-asa ramai tintuit la pamant ca un caine lovit si nu stii daca sa sa te inalti din nou..tocmai de teama ca vei cadea iar..si iar...
Da, acum simt ca am picioarele legate cu o greutate imensa, si in zadar incerc sa bat din aripi pentru ca nu ma inalt nici macar pe varfuri...
Azi curiozitatea a murit.
Insa voi zbura din nou...
Overheard
Z: - Vreau sa invat si eu s-o folosesc!
V: - Las-o, bre, nu vezi c-o rozi aiurea?
Era vorba de frana de la role :)
V: - Las-o, bre, nu vezi c-o rozi aiurea?
Era vorba de frana de la role :)
miercuri, 13 aprilie 2011
Omul
S-a facut un an de cand Omul nu mai e. A plecat prin alte lumi, unde nu exista durere, rautate, tristete... Cel mai probabil e inconjurat de turma lui de mioare si de cainii lui viteji. Mi-l imaginez stand la umbra unui nuc si cantand. Ii placea sa cante si sa se joace cu mieii si iedutii, ii placea sa-si mangaie cainii care nu-l slabeau nicio clipa din ochi, ii placea sa stea de vorba cu Puiu, calul lui credincios, care parea sa asculte si sa inteleaga tot ce-i spunea Omul. Ii sorbea fiecare cuvant, fiecare gest si dadea din cap aprobator.
Am invatat multe de la Omul asta, dar stiu ca mai avea inca multe sa ma invete.
De la el am invatat sa respect si sa iubesc natura si tot ce ne ofera ea. Dragostea pentru animale, oricare ar fi ele, de la el am mostenit-o si cred ca e cea mai frumoasa mostenire pe care mi-ar putea-o lasa cineva.
De la el am invatat sa ascult si sa apreciez oamenii.
El m-a invatat ca a avea incredere in oameni iti poate face mai mult rau decat bine, insa m-a mai invatat si cum sa ma feresc de cei care nu merita incredere.
Era de o frumusete interioara cum rar mai gasesti la alti oameni. Toti ii stiau de frica in sat, dar il respectau in acelasi timp. Nu-l puteai pacali, nu-ti puteai bate joc de el, nu-l puteai lua peste picior. Dar daca ii faceai un bine, el, Omul, ti-l intorcea inzecit. E Omul care mi-a marcat copilaria si existenta.
Ne adunam toti copiii langa el si-l ascultam cu inima la gura in timp ce ne spunea povesti cu lupi, dupa care ne speria de fugeam cu totii care-ncotro. Uneori statea pe prispa la soare si se facea ca doarme, eu il gadilam cu o pana pe la nas iar el ma lua pe sus si ma gadila si ma pupa de parca ar fi fost ultima oara cand ma vedea.
M-a invatat cum sa ma apar de cainii vagabonzi, lucru care mi-a salvat multe perechi de pantaloni. M-a invatat sa calaresc, m-a invatat sa nu ma tem de nimic, m-a invatat sa imi folosesc intuitia si..proababil cel mai important lucru...m-a invatat sa iubesc neconditionat. Dragostea lui pentru Femeia ce i-a fost mereu alaturi parea sa creasca in fiecare zi, dragoste ce implinise mai bine de 50 de ani... Era un om dur, uneori rece si mult prea calculat, insa stia sa iubeasca si o arata mereu.
El a fost Omul pentru care mi-as fi dat 10 ani din viata pentru a-l mai avea sanatos si voinic macar o zi...
Ramai cu bine, Om bun, untill we meet again!
Am invatat multe de la Omul asta, dar stiu ca mai avea inca multe sa ma invete.
De la el am invatat sa respect si sa iubesc natura si tot ce ne ofera ea. Dragostea pentru animale, oricare ar fi ele, de la el am mostenit-o si cred ca e cea mai frumoasa mostenire pe care mi-ar putea-o lasa cineva.
De la el am invatat sa ascult si sa apreciez oamenii.
El m-a invatat ca a avea incredere in oameni iti poate face mai mult rau decat bine, insa m-a mai invatat si cum sa ma feresc de cei care nu merita incredere.
Era de o frumusete interioara cum rar mai gasesti la alti oameni. Toti ii stiau de frica in sat, dar il respectau in acelasi timp. Nu-l puteai pacali, nu-ti puteai bate joc de el, nu-l puteai lua peste picior. Dar daca ii faceai un bine, el, Omul, ti-l intorcea inzecit. E Omul care mi-a marcat copilaria si existenta.
Ne adunam toti copiii langa el si-l ascultam cu inima la gura in timp ce ne spunea povesti cu lupi, dupa care ne speria de fugeam cu totii care-ncotro. Uneori statea pe prispa la soare si se facea ca doarme, eu il gadilam cu o pana pe la nas iar el ma lua pe sus si ma gadila si ma pupa de parca ar fi fost ultima oara cand ma vedea.
M-a invatat cum sa ma apar de cainii vagabonzi, lucru care mi-a salvat multe perechi de pantaloni. M-a invatat sa calaresc, m-a invatat sa nu ma tem de nimic, m-a invatat sa imi folosesc intuitia si..proababil cel mai important lucru...m-a invatat sa iubesc neconditionat. Dragostea lui pentru Femeia ce i-a fost mereu alaturi parea sa creasca in fiecare zi, dragoste ce implinise mai bine de 50 de ani... Era un om dur, uneori rece si mult prea calculat, insa stia sa iubeasca si o arata mereu.
El a fost Omul pentru care mi-as fi dat 10 ani din viata pentru a-l mai avea sanatos si voinic macar o zi...
Ramai cu bine, Om bun, untill we meet again!
marți, 12 aprilie 2011
Overheard in Daal II
Locatie: mult-prea-cunoscutul Daal.
Personaje: doi mitocani trecuti de 40 de ani, ii vom numi M1 si M2. Eu, V - simpli figuranti indiscreti care trag cu urechea la conversatia mitocanilor.
M1 si M2 discuta monosilabic despre diverse. Dintr-o data M2 exclama foarte clar si raspicat:
-Femeia, daca nu o "muti", clacheaza psihic!
Intre timp apare in scena si M3, nici nu a intrat bine si-i intreaba pe ceilalti doi:
-Ba, da' aveti paru' mare ca sa stati aici?
M1: - Da' ce, ba? E bar de bulangii?
Nu mai zic cum mi-a crescut tensiunea, unor astfel de specimene de euglene verzi le-as taia accesul la oxigen :))
Personaje: doi mitocani trecuti de 40 de ani, ii vom numi M1 si M2. Eu, V - simpli figuranti indiscreti care trag cu urechea la conversatia mitocanilor.
M1 si M2 discuta monosilabic despre diverse. Dintr-o data M2 exclama foarte clar si raspicat:
-Femeia, daca nu o "muti", clacheaza psihic!
Intre timp apare in scena si M3, nici nu a intrat bine si-i intreaba pe ceilalti doi:
-Ba, da' aveti paru' mare ca sa stati aici?
M1: - Da' ce, ba? E bar de bulangii?
Nu mai zic cum mi-a crescut tensiunea, unor astfel de specimene de euglene verzi le-as taia accesul la oxigen :))
duminică, 3 aprilie 2011
Overheard in Daal
Locatie: vesnicul Daal (pentru necunoscatori, asta e un barulet)
Personaje: eu, V. (de la Vasile, doar ca nu e Vasile), S.(de la Sandu, doar ca nu e Sandu). Plus cativa figuranti, la aceeasi masa.
V. il suna pe S., care tocmai plecase acasa, pentru a-l intreba cum il cheama pe Kobe Bryant. Ii ureaza noapte bune si inchide.
Eu: - Se culcase?
V. e nedumerit si nu intelege din prima.
Eu: - Zi ma, s-o culcat?
V. (vizibil iritat ca nu intelege ce-l intreb): Mi s-o ce????
Lesne de inteles ca tot Daal-ul a fost pe jos! =))
Personaje: eu, V. (de la Vasile, doar ca nu e Vasile), S.(de la Sandu, doar ca nu e Sandu). Plus cativa figuranti, la aceeasi masa.
V. il suna pe S., care tocmai plecase acasa, pentru a-l intreba cum il cheama pe Kobe Bryant. Ii ureaza noapte bune si inchide.
Eu: - Se culcase?
V. e nedumerit si nu intelege din prima.
Eu: - Zi ma, s-o culcat?
V. (vizibil iritat ca nu intelege ce-l intreb): Mi s-o ce????
Lesne de inteles ca tot Daal-ul a fost pe jos! =))
Abonați-vă la:
Postări (Atom)