Cersetorul

Nu am foarte multe amintiri din copilarie, mai ales cand vine vorba de oameni care nu mi-au marcat existenta in niciun fel. Pentru ca, de obicei, amintirile sunt placute sau neplacute, asociate cu chipuri, senzatii, evenimente sau obiecte cu care am interactionat.
Insa exista un om. Pe care il stiu de cand eram in clasa 1 si il vedeam stand in fata bisericii pe langa care treceam zilnic. Nu-mi era frica de el, il ignoram de cele mai multe ori... iar uneori chiar nu-l vedeam. Pentru ca era mereu acolo, integrat in peisaj, ca si cum ar fi fost un element arhitectural al spatiului verde din fata bisericii.
Era batran, avea barba alba si o caciula de miel conica. O avea mereu, fie vara, fie iarna. Aceeasi haina neagra, groasa si ponosita. Langa el, aceeasi sacosa de rafie, din care se mai intrezarea, din cand in cand, cate o paine. Nu stiu ce mai avea in sacosa, dar banuiesc ca haine si cate ceva de mancare.
Avea un chip de batran trecut prin viata, de la care ai putea asculta povesti nemaipomenite, iar blandetea din ochi te facea sa ai incredere in el instinctiv. Nu cerea niciodata, dar accepta cu draga inima orice ii dadeai. Nu avea nicio poveste lacrimogena de spus, nu mureau copiii de foame, nu avea nevasta in spital, nu avea nicio boala incurabila, nu-i luase statul casa... Era doar un om care statea in fata bisericii si astepta.
Aceste amintiri erau ingropate adanc, uitasem de existenta lor. Iar in cazul amintirilor "ingropate" este nevoie de un element "trigger" care sa le readuca la lumina. Si asa se face ca, intr-o zi banala de weekend, sa-mi fac drum la bunici, care locuiesc la vreo 20 de minute, sa-l vad din nou. Mult imbatranit, dar neschimbat in rest. Uitasem complet de existenta lui, dar cand l-am revazut stand pe un gardut metalic, cu neschimbata sacosa de rafie, mi-am reamintit totul. Aceeasi privire blanda si umila. Aceeasi caciula si aceeasi haina neagra si ponosita, doar ca mult mai roasa si prafuita. M-am cautat prin buzunare si i-am dat un leu. Avea mainile negre si batucite. Cand i-am pus banutii in mana m-am uitat in ochii lui. Cand i-am vazut privirea am simtit cum imi pulseaza sangele. Nu stiu daca e doar o inchipuire, insa in privirea lui am citit uimire, ceva de genul "e prima oara cand imi dai ceva". Am simtit ca ma cunoaste de mica, insa niciodata nu i-am dat nimic, cu atat mai putin atentie. A inganat un "multumesc" spus parca cu neincredere. "Nu, eu va multumesc" am raspuns eu zambind, si-am plecat mai departe.
Vreau sa-i cunosc povestea, vreau sa il cunosc, pentru ca nu imi dau seama ce ma impresioneaza la el, cert e ca pare un om care are ce povesti. Iar eu l-as asculta...